Când nu-i mai ai

Am tras al meu destin la rece, Plătind păcate, ani întregi. Tata s-a dus, fără să știe, Că fiul rătăcea-n pustie. N-am fost acasă când el s-a stins, Doar vântul rece mi-a șoptit. Aș da viața, Doamne, toată, Să-i spun o dată: „Tată, iartă…” Când nu-i mai ai, te-apleci la vânt, Și cauți glasul lor în gând. Când nu-i mai ai, în piept te doare, Căci la mormânt plâng toți de dor. Rugați-vă, cât îi aveți, Că vine ziua, când îi pierzi. Că lumea-i mare, dar pustie, Fără iubirea lor. Fără iubirea lor. Apoi și mama mea s-a dus, Cu ochii triști spre ceruri - sus. Am vrut s-o țin, dar n-am putut, Știu doar eu, cât m-a durut. Am plâns ca omul ce n-a spus, Că n-a știut cât e de sus Iubirea mamei — fără preț, Ce doare azi, în piept, pe veci. Câte nopți vor trece-n vânt, Tot la ei mă-ntorc, plângând… Când nu-i mai ai, te-apleci la vânt, Și cauți glasul lor în gând. Când nu-i mai ai, în piept te doare, Căci la mormânt plâng toți de dor. Rugați-vă, cât îi aveți, Că vine ziua, când îi pierzi. Că lumea-i mare, dar pustie, Fără iubirea lor. Fără iubirea lor.